joi, 16 iulie 2009

De ce? Cum? Habar n-am, dar sunt foarte fericit



Niciodata nu m-am simtit confortabil sa vorbesc, sau sa scriu despre iubirie. Am crezut multa vreme, ca un barbat isi traieste sentimentele intens, dar discret. Dezvaluirile nu fac alteceva decat sa voaleze misterul atat de profund dintre doi indragostiti. Dar, ma rog, tema data de Alice, pentru acest articol, imi da, poate ocazia sa imi psihanalizez putin tumulturile ( imi place arhaismul teremenului) sufletului (...sper sa nu devin desuet ca o poeta mioapa care croseteaza pe un mileu numele iubitului nemarturisit)

M-am amorezat teribil, prin clasa I. Evident, nu pot uita numele celei care imi strabatea noptile de stirb, tuns cu breton, slab si din cale afara de timid: Dinu Laura. Locuia la Blocul Turn...rumena, intepata, rebela...O urmaream ca un bolnav, inventam tot felul de pretexte pentru a-i aspira parfumul de mar ionatan. Nu ratam ocaziile, iarna, pe minus nu stiu cate grade, sa o imprsionez prin masculinitatea nepurtarii paltonului si a caciulii, si prin determinarea prin care rezistam fara sa cracnesc la sapunelile cu zapada. ( ce daca, dupa aia, suna mama la salvare...) Prin trimestrul al II-lea incepusem sa-i scriu bilete de dragoste, evident, pe care nu aveam curajul sa-i le dau, asa ca le ascundeam in soba. Mama le gasea si m-i le corecta „Te iubesc!”, in loc de spontanul „Te iubsc”.

Credeam ca si ea ma place...interpretam fiecare privire ca pe o declaratie. Mergeam singur pe stradute intortocheate, imaginandu-mi cum o ataca niste colegi mai mari, iar eu...apar, ii privesc pe toti cinci cu un dispret martial a la Bruce Lee si, calm, cu un zambet vag in coltul gurii, ii pun la pamant cu tehnici subtile, agile si ultraspectaculoase, apoi...galant si modest ii intind ghiozadanul si o conduc pana acasa, spunandu-i ca mi-ar placea sa facem lectiile din cand in cand, impreuna.

Am iubit-o platonic si mistuitor pana in calsa a IV-a cand m-am mutat la alta scoala, din motive disciplinare (incepuse sa-mi placa traba cu Bruce Lee si exersam momentul marii intalniri, cu diversi colegi mai mult sau mai putin indragostiti, totul culminand cu saritura mea, pe fereastra, de la etajul al II-lea, finalizata cu o rostogolire pe nisip, pana la spitalul Grigore Alexandrescu...) Nu m-a durut, dragostea ma facuse infailibil...Dar, ca ori ce barbat, in devenire, am uitat-o imediat ce am cunoscut noii colegi...Scriind acum, asta, realizez ca multa vreme de-atunci m-am indragastit pentru ca simteam nevoie unui spectator pe care sa-l impresionez in vre-un fel. In esenta, egoist. Imi placea sa privesc in ochii lor valoarea pe care mi-o dadeau. In centrul atentiei, mistocar, ironic, curajos, imprevizibil, seducator incepand cu clasa a X-a, adulmecam fapturi vulnerabile pe care le taram apoi in vizuina mea de motan negru etalandu-mi talentele, asteptand rasplata pentru fiecare in parte. MA iubeam pe mine, cel din ochii lor!

Prin clasa a XI-a m-am indragostit orbeste de colega mea, Letitia. Incet, armura mea de cuceritor suveran s-a subrezit lasand o bresa mare. Si cum intotdeauna se aplica proverbul: „Cine scoate sabia, de sabie va muri!” m-am trezit prins fatal in mrejele unei fete care se comporta exact ca mine. Ne-am logodit, ne-am contopit in abisuri si cearsafuri pana cand am aflat, intr-o zi ca plecase in tabara cu altcineva...Atunci mi-am dat seama ca eu nu pot fi gelos. In loc sa ma oftic, sa-mi urzesc planuri de razbunare, am avut prima revelatie majora: „ Daca iubesti, nu contrangi! Mai presus de tine, este libertatea fiecaruia de a alege, da totul neconditionat!”. Am continuat relatia aproape inca un an. Vacanta de vara...marea...foamea si nebunia tineretii fara batranete m-au pergatit pentru intalnirea cu Lili. Ne-am logodit, in toamna, ne-am mutat impreuna si, dupa aproape trei ani ne-am casatorit. Iubire totala, fara explicatie, cu atacuri de panica, cu insomnii cu o intensitate fosforescenta. Intr-o zi, s-a produs colapsul. Dupa ani de casnicie, totul parea iremediabil compromis. Nici urma de mister, senzualitate, numai uzura si frustrari. Am inceput sa ne uram, la inceput civilizat, apoi grotesc. Am plecat...am jurat ca este un drum fara intoarcere, am luat-o pe panta barbatului speriat de andropauza, redevenisem actorul dependent de spectoarea cazuta pe spate ( atat la propriu, cat si la figurat). Atunci, nu mi-am pus intrebarea, cum poate o dragoste atat de mare sa se stinga atat de brusc si sa devina ca o povara. Fara nici o intentie, din partea mea, brusc, intr-o toamna m-a cuprins un dor nebun. Iubirea a navalit din nou in viata mea, la fel de proaspata, ca la inceput. Nu-mi venea sa cred. Destinul imi administra o alta lectie fundamentala. Nu poti fugi de ceeea ce esti, iar eu, ramasesem, in ciuda tuturor aparentelor indragostit de sotia mea.Astazi traim impreuna, o poveste de dragoste fara sfarsit. Am reparat, aproape magic ruptura dintre noi, ca si cum ea nu s-ar fi produs niciodata. Nu pot raspunde la intrebarea Cum? Si nici macar de ce?

Poate, ca atunci cand iubesti cu adevarat nu mai exista spatiu si timp.

DA cred ca asta e! Sunt pe cale sa devin un alchimist, pentru ca am descoperit piatra filosofala. Dragostea transforma impulsul, in sentiment, sentimentul, in ratiune si pe om, in ...Dumnezeu! E atat de simplu!